Timp de vara

Se apropie concediul. Vacanta cum imi place sa ii spun. Este momentul preferat al anului si mai ales al verii.  Va fi  o vara speciala cu multe evenimente: nunti, botezuri, aniversari. Si una in care imi doresc parca mai mult ca niciodata sa (re)descopar Romania cu ale sale tinuturi dragi. Mi-e dor de stradutele pustii si insorite din Cluj – orasul studentiei mele -, de crestele Bucegilor, de valurile Marii Negre si campurile inflorite. Sunt atatea locuri minunate si in tara noastra…care doar asteapta sa fie descoperite. Simt nevoia de evadare in mijlocul naturii, sa ma pierd in mirosul proaspat al verii si sa ma las mangaiata de soarele arzator. Sa stau ore in sir si sa privesc florile, sa ma arunc in iarba si sa dorm acolo, sa privesc cerul si sa ma simt libera. Sa ma ascund printre brazii de la munte si sa urc pe potecile inguste. Sa simt nisipul fin de pe plaja si sa acult pescarusii.

Poate sunt prea visatoare…ar spune unii. Dar nu e asa. Intelepciunea consta in a-ti dori sa ai parte de lucruri marunte ..ele sunt cele care dau savoare vietii si clipei. Si sunt cele care raman permanent in cutiuta cu amintiri a sufletului.

Martie in natura

Inceputul lunii martie reprezinta inceputul primaverii, al anotimpului care da tonul inverzirii naturii, al dezmortirii dupa iarna lunga. Mixul de culori si nuante poate fi cel mai bine admirat la munte. Pe 1 si 2 martie am uitat de iarna si cu sufletele pline de soare am plecat catre Cheia, un loc despre care auzisem, dar pe care pasii nu il gasisera pana atunci. O mica localitate, strajuita de masivul Ciucas. O oaza de liniste si viata simpla. In cel mai adevarat sens! Varfurile muntilor inca apartineau iernii ca de altfel si unele locuri din poienite unde ochii se incantau de placere la vederea unui verde inca crud si al petecelor de zapada. Un amestec brut de iarna si primavara, de soare si vant, de oameni simpli si natura virgina. Pensiuni curate si pur rustice, orice altceva ar face nota discondardanta cu stilul si specificul zonei. Oameni calzi si ospitalieri, oameni obisnuiti cu turistii si pretentiile lor. Peisajele sunt absolut de vis, de multa vreme nu am mai zarit un cer atat de albastru si senin. Drumul de la Cheia la Brasov merita facut pe indelete. La fiecare pas natura tine sa iti arate ceva minunat si de care merita sa te bucuri pe indelete. Energia pozitiva a zonei iti incarca sufletul si mintea, te purifica si te mai face mai puternic. Am continuat drumul pe ruta Brasov-Campulung, cu multele lui serpentine, cu muntii care apar si dispar, cu vaile adanci si satele din interioriorul lor. A fost un weekend de poveste, un weekend devenit deja amintire in care pozele raman martorul tacut care sa continue firul ei!

O poveste de munte

Am trecut de ceva vreme in 2008. Suntem cu 3 luni mai aproape de anul care va veni. Si uite asa realizam cat de repede trece timpul. Timpul….un concept atat de abstract si totusi….Este dusmanul invizibil al tuturor, este cea mai constanta prezenta din vietile noastre. Permanent ne lovim de timp, luptam cu el dar de putine ori iesim cu adevarat invingatori. Ca la fiecare inceput de an ne propunem cat mai multe obiective, unele mai usor de atins, altele mai greu si care necesita mai mult efort.

Anul 2008 as vrea sa imi aduca mai mult timp liber, asa numitul ‘quality time’. Sa am timp pentru lucrurile cu adevarat marunte dar care dau de fapt culoare existentei. Pana acum am reusit acest lucru si sper ca de acum sa fie tot asa.

Am intampinat noul an intr-un decor mirific, intr-un loc in care linistea predomina si vantul iti este cel mai bun prieten. Un loc de o maretie infinita, in care timpul parca ingheata tot, in muntii Bucegi, la cota 1950. Sus, departe de civilizatie si zgomot, batranii Carpati privesc catre oamenii marunti care le dau tarcoale si pentru care maretia lor este ceva de natura divina. M-am simtit ca o invingatoare sa ajung acolo si sa am parte de un colt de rai unde natura si-a aratat maiestria. Pentru ca asa si este! Noi, cei care traim in fuga orasului unde zgomotul si poluarea sunt principalele atribute, ar trebui sa fim foarte recunoscatori ca exista asemenea locuri si prin urmare sa stim sa le pastram cu sfintenie. Pentru ca ele sunt salvarea noastra!

Sus, in varful Bucegilor, simturile si sentimentele iti sunt inghetate, sufletul ti se purifica si mintea ti se limpezeste. Am fost cazati la hotelul Piatra Arsa, o locatie excelenta, situata la intersectia vanturilor si a muntilor. Oamenii de acolo, oameni de munte, cu o simplitate si o amabilitate mai rar intalnita. Ei sunt cu adevarat norocosii pentru ca au parte de cele mai frumoase daruri ale naturii, vad cele mai nervoase viscole si se lasa mangaiati de cele mai pure raze de soare. La ei incepe minunea!

Ca sa ajungi acolo primul punct de oprire este in Sinaia, de unde telecabina te poarta peste creste si vai pana la Babele. De acolo ai ocazia sa explorezi cu piciorul zona si sa mergi intr-o plimbare de aproximativ o ora pana la Piatra Arsa. Depinde insa si de vreme. O alta varianta este snowmobilul si cu el plimbarea sa reduce la 10 minute. Este insa o alta senzatie care merita traita, mie mi-a placut foarte mult desi peripetiile nu au lipsit din decor. Este normal pana la urma ca muntele sa ne aminteasca ca el e stapanul si ca ne aflam pe teritoriul sau. Zapada facea ca decorul sa fie si mai minunat, totul in jur cat puteai vedea cu ochii era alb. O alba feerie, un peisaj al ingerilor si sufletelor curate!

Experienta zilelor traite acolo a fost unica, amintirile si-au ocupat deja locul cuvenit si parca nici cuvintele nu isi mai au rost. Ele nu pot zugravi decat o mica parte a ceea ce exista cu adevarat acolo! Haideti sa uitam de noi in mijlocul naturii, in varful muntelui si in infinitatea universului!

Un weekend la Bran

A trecut ceva vreme de la ultimul post, parca timpul a zburat pe langa mine si nici nu mi am dat seama de asta. Noiembrie este o luna a anului care nu imi place, mi se pare o perioada ‘moarta’, este acea perioada de trecere dintre toamna ploioasa si iarna alba. Cu toate astea, acest noiembrie mi-a oferit inca o data o intalnire cu muntele. Am fost la Bran acum doua saptamani, cu prilejul aniversarii a 10 ani de la infiintarea companiei din care fac si eu parte. A fost minunat totul, dar mai ales faptul ca ma aflam in mediul de care ma simt cea mai legata: muntele. Ca intotdeauna, maretia lui m-a impresionat si m-a relaxat. Zona aceea este una dintre preferatele mele, o zona in care turismul chiar este dezvoltat. Iarna incepuse deja sa se arate pe acolo, ici pe colo puteai zari cate un petec de zapada. In departare, crestele muntilor Piatra Craiului erau acoperite de zapada. Drumul catre Bran a fost prin Valea Prahovei, unde bineinteles ca se circula destul de dificil. Un motiv in plus ca sa am mai mult timp sa admir peisajul. Dupa ce am ajuns, ne-am cazat la hotelul Dolce Vita chiar din centrul localitatii. Un hotel cu conditii foarte bune dar cu o servire care lasa de dorit. Vederea de la balconul camerei era una absolut superba.

Petrecerea s-a tinut sambata seara si a iesit minunat, in cadrul ei fiecare angajat o primit cate o diploma si cate un ceas de marca. A fost o buna ocazie de a cunoaste mai bine colegii de la sediile din tara si de a interactiona cu ei. Compania s-a dovedit darnica cu angajatii, oferindu-le aceste daruri destul de scumpe. Este o buna metoda de motivare a angajatilor.

Duminica ne pregatim de plecare inapoi spre Bucuresti. A fost un weekend pe cat de scurt pe atat de incarcat dar frumos. Drumul de intoarcere este de data aceasta prin culoarul Rucar – Bran. Serpentinele ametitoare iti induc o stare de visare amestecata cu dorinta ca drumul sa fie nesfarsit. Drumul alterneaza, fie esti chiar la baza muntelui, fie dupa urmatoarea curba te trezesti admirand peisajul minunat si satele rasfirate din abisul vailor. Rusticul si puritatea naturii sunt de nedescris in cuvinte, nu ai decat optiunea de a imortaliza aceste clipe. Simplitatea si caldura oamenilor obisnuiti de altfel cu turistii te insostesc la tot pasul. Ca si maretia naturii.

Se incheie astfel inca o intalnire cu muntii, urmatoarea va fi pe Valea Oltului weekendul viitor. Indiferent ca deplasarea o faci de placere sau din diverse obligatii, nu uita sa te bucuri de minunatiile care iti ies in cale. Locurile raman tot acolo insa clipa trece. De aceea fa ca fiecare clipa sa fie una memorabila si cu siguranta viata va fi mai insorita.

Pe faleza Dunarii

Fiind weekend era normal sa imi doresc sa ies undeva. Si pentru ca era deja duminica la pranz si nu aveam multe optiuni din cauza timpului limitat, am decis sa mergem la Giurgiu. Nici o afacere, ar gandi unii! Ca doar nu am plecat din Bucuresti ca sa dam tot de peisajul urban…chiar daca cel din Giurgiu. Ei bine, nu e deloc asa!

Drumul dinspre Bucuresti catre Giurgiu se parcurge cam in 45 de minute si este unul bun, cu un asfalt mai de calitate. Sa fie oare asa si pe considerentul ca este drumul spre iesirea din tara pe la Russe si trebuie sa dea bine?? Oricum, Giurgiu este un orasel cu multe blocuri si o artera principala, pe care o parcurgi cu masina in cateva minute. Privirea iti mai e atrasa de o bisericuta mai veche, devenita obiectiv turistic, de parcuri, monumente. Desi ajunsi acolo in miezul zilei, aproape nici tipenie de om. Afara erau cateva grade numai, desi soarele stralucea si era destul de senin. Orasul parea amortit, cu greu am zarit cativa oameni rataciti pe cate o strada.

Mergem tot inainte, ne dorim sa vedem batrana Dunare. Ajungem in port, parcam si coboram din masina. Vantul aspru aproape ca ne taie respiratia, insa nu e facut sa ne opreasca din plimbarea care vrem o sa o facem pe faleza. Privirea ne e atrasa de ambarcatiunile ancorate in port, par a fi rupte din romanele pescaresti. Dunarea se intinde cat vezi cu ochii, intrerupta pe alocuri de forme de vegetatie. Ici colo mai zareai cate o pereche ratacita care admira fluviul cu apele-i curgand neincetat. Imortalizam momentul, ne bucuram de faptul ca suntem acolo, ascultam sunetul pescarusilor si susurul apei. Frigul pune in cele din urma stapanire pe noi si zarim un restaurant chiar pe malul Dunarii. Intram din dorinta de a bea ceva cald. Insa zarim in meniu diverse specialitati de peste, suntem doar in patria lui. Mancam niste salau la gratar cu garnitura. O servire pe cat de simpla, pe atat de amabila si excelenta. Parca nu ne mai vine sa plecam, vedem pe geam Dunarea involburata. Se lasa noaptea si nici pescarusii nu mai zboara deasupra apei. Ne induram in cele din urma si plecam inapoi spre Bucuresti, nu inainte insa de a mai arunca o privire apelor Dunarii. A fost o duminica frumoasa, o calatorie pe cat de scurta pe atat de memorabila si cu siguranta de repetat in viitorul apropiat.

Ganduri de calatorie

Vad toamna ca si cel mai trist si mohorat anotimp. Prea putine zile insorite, cele mai multe sunt ploioase si reci. Toamna este anotimpul starilor de tristete si al amintirilor. Peisajul de culori care ni-l ofera este poate singurul lucru frumos al toamnei. Mixul de culori si nuante, de la auriu si maro pana la verde, te fac parca sa vrei sa nu te mai desprinzi de el, sa il privesti si sa te afunzi in visare. Din nou mi-e dor de munte, de masivitatea sa si stilul impunator. Planuiesc sa merg in zona Branului peste o saptamana, este o zona de munte care ma atrage foarte mult. Turismul rural a inceput si la noi sa se dezvolte, e drept cu pasi mai marunti. Imi place sa stau in pensiuni agroturistice, amenajate in stil traditional, sa ma trezesc dimineata si sa inspire adanc aerul extreme de curat, sa ma plimb in mijlocul naturii. Nimic nu poate egala linistea si echilibrul care ti-l ofera muntele, este companionul tau cand ai nevoie de liniste si relaxare si cand vrei sa evadezi din aglomeratia urbana.

Urmatoarea intalnire cu muntele, dupa cea de la Bran, va fi probabil in decembrie, cand iarna, deja intrata in drepturi ne ofera zapada sa alba si stralucitoare. Stabilita fiind deja aceasta calatorie, astept cu nerabdare venirea iernii si reintalnirea cu muntele.

Satic, un colt de rai uitat de lume….

Dupa 5 zile de sufocare in harmalaia din mandra noastra capitala, vine weekendul care numai prin numele ce-l poarta da un alt sens cursului vietii. Sunt 2 zile in care pe langa faptul ca te poti odihni si cu adevarat recrea, ai posibilitatea de “evadare” in afara orasului. Asa a fost si cazul nostru acum o saptamana….si cum pentru lucrurile bune nu ai mult timp la dispozitie, nu am stat pe ganduri si ne-am urcat in masina fara o destinatie precisa. Si pentru ca pasii ne poarta mai mereu catre cei dragi care din fericire nu sunt asa departe de noi, iata-ne ajunsi in Arges.

Campulung, oraselul imbatranit de toamna si trecerea anilor, ne intampina mereu cu aceeasi liniste. Deja se simte o mare diferenta fata de Bucuresti…si asta nu numai in calitatea oamenilor pe care ii intalnesti ci si din aerul pe care il respiri. Brusc imi doresc sa merg mai departe, sa vad muntii…..Asa cum este adevarat ca nu iti este de ajuns o viata sa cunosti pe cineva, acelasi lucru se poate spune si despre locurile care tara noastra le ofera. Asa am ajuns in acest satuc, un loc uitat parca de lume, un rai nedescoperit de pamanteni….. Un satuc cu oameni si pentru oameni simpli, un loc in care avalansa tehnologiei moderne nu poate ajunge. Pentru cei mai multi dintre localnici, este absolut natural sa mearga zilnic cativa km pe jos ca sa isi cumpere o paine. Vremea de afara le e tovarasa mereu, cu caldurile sau viscolele ei. Strabatand satul de la un capat la altul, poti vedea rasarind case de vacanta si pensiuni. Costul cazarii pe noapte este redus, probabil putini turisti au ajuns pe aceste meleaguri.

Aerul curat si simplitatea locului, caldura oamenilor si muntii care parca protejeaza localnicii, te fac sa vrei sa revii in acest satuc. Pentru noi a fost locul ideal ca pentru putin timp sa uitam de intalniri, deadline-uri, alergatura si stress. Uitandu-ma la poze, zambesc melancolica si imi doresc sa treaca repede timpul pana la urmatoarea intalnire cu natura din Satic. Astfel mai adaug o dorinta pe lista…sa vad muntii Piatra Craiului acoperiti de zapada!